S

Satelit meteorologic – satelit artificial al Pămîntului, plasat pe orbită în scopul monitorizării vremii, climei, fenomenelor şi altor parametri din atmosferă cu ajutorul senzorilor şi aparatelor de la bord.

Satelit meteorologic geostaţionar – satelit artificial al Pămîntului, cu orbita situată în planul ecuatorului, la o înălţime de aproximativ 36000 km; în timpul mişcării în sensul rotirii Pămîntului are viteză unghiulară egală cu cea a Pămîntului, astfel furnizează neîntrerupt informaţii despre un punct fix situat la suprafaţa solului, ce reprezintă un avantaj faţă de sateliţii polari.

Satelit meteorologic polar – satelit artificial al Pămîntului, care se roteşte în jurul Pămîntului la o înălţime de aproximativ 850 km, pe direcţie nord spre sud (sau invers), trecînd deasupra polilor în mişcarea lor continuă. Orbita lui este sincronizată cu soarele, astfel monitorizează orice regiune de pe Pămînt şi vizualizează orice punct de două ori pe zi în aceleaşi condiţii de iluminare. Imaginile obţinute au o rezoluţie în spaţiu mult mai bună decît cele de pe sateliţii geostaţionari.

Scara absolută de temperatură, scara Kelvin – scară de temperatură în care temperatura de zero absolut este cea mai scăzută temperatură posibilă (0 K = -273,15°C). Unitatea de măsură este gradul Kelvin, notat prin 1 K.

Scara Beaufort – scară a intensităţii vîntului, care exprimă forţa vîntului printr-un număr cuprins între 0 şi 12, fiecare număr reprezentînd un grad Beaufort. Din 1954, OMM a lărgit această scară şi a înlocuit numărul 12 prin numere de la 12 la 17, care permit clasificarea diverselor tipuri de uragane.

Scară Celsius – scară de temperatură în care punctul 0°C este punctul de topire al gheţii la presiunea normală, iar punctul 100°C – temperatura vaporilor de apă distilată care fierbe la presiune normală.

Formula de transformare în grade Fahrenheit este: tºC = 5 / 9 (tºF – 32).

Scară Fahrenheit – scară de temperatură la care punctul de topire al gheţii este notat cu 32°F, iar punctul de fierbere al apei – cu 212°F. Este utilizată oficial doar în SUA şi Belize.

Formula de transformare în grade Celsius este: tºF = 9 / 5 (tºC + 32).

Schema cîmpului termobaric – reprezentare grafică a complexului format din cîmpurile interconectate ale temperaturii aerului şi presiunii atmosferice.

Schimb (turbulent) – transport de particule de aer cu proprietăţi diferite şi substanţe pe verticală, provocat de mişcările turbulente din atmosferă. Ca urmare a schimbului se produce un amestec în care distribuţia parametrilor masei de aer tinde să se omogenizeze.

Schimbări climatice – variaţii de durată foarte mare, progresive sau regresive, care s-au produs în trecutul geologic al Pămîntului. După diferite teorii şi ipoteze, schimbările climei au fost provocate de schimbările survenite în natură la suprafaţa Pămîntului, variaţiile intensităţii radiaţiei solare şi, drept consecinţă, a circulaţiei generale a atmosferei.

Scurgere – partea din precipitaţii care apare sub formă de scurgere într-un curs de apă.

Secetă – perioadă îndelungată de primăvară sau vară cu temperaturi înalte ale aerului, umiditate relativă scăzută şi evaporare intensă. Face parte din fenomenele climatice extreme, care pot fi descrise prin intermediul unor indicatori meteorologici extremi. Unul dintre aceşti indicatori este temperatura aerului, în particular, anomalia ei pozitivă, care în timpul secetelor poate atinge 5-10ºC. În aceste condiţii rezervele de apă din sol se micşorează mult, ceea ce creează premize nefavorabile dezvoltării normale a plantelor. Se deosebesc: seceta atmosferică (cu precipitaţii foarte reduse, temperaturi ridicate şi umiditate scăzută a aerului) şi seceta pedologică (survine atunci cînd rezervele de apă din sol sunt epuizate). Seceta pedologică depinde în mare măsură de structura solului.

Sector cald – regiunea unui ciclon care conţine o masă de aer cald cuprinsă între frontul cald anterior şi frontul rece posterior al ciclonului.

Serviciu meteorologic (Institut meteorologic, Oficiu meteorologic, Birou meteorologic) – organ naţional sau regional, ştiinţific şi administrativ, a cărui activitate cuprinde diferite ramuri teoretice şi practice ale meteorologiei.

Sinoptician – meteorolog care elaborează prognoze ale vremii.

Siroco – vînt cald din sud sau sud-est, care suflă în partea anterioară a unei depresiuni ce se deplasează de la vest spre est, de-a lungul Mării Mediterane. El atinge coasta nordică a Africii sub forma unui vînt foarte cald şi uscat, dar se umezeşte traversînd Mediterana şi atinge Malta şi regiunile Europei Centrale sub forma unui vînt cald şi umed.

Sistem baric – formă a cîmpului baric. Sistemele barice se împart în general în regiuni de presiune ridicată şi regiuni de presiune scăzută. Se deosebesc sisteme barice cu izobare închise (anticiclon şi ciclon) şi deschise (dorsale şi talveguri). Sistemelor barice le corespund şi ciclonul secundar şi şaua barometrică.

Sistem noros – grupare de nori migratori, persistentă şi de mare întindere, avînd mai multe zone diferenţiate, care se succed într-o anumită ordine. Cel mai tipic sistem noros este cel al frontului cald.

Situaţie sinoptică – totalitatea maselor de aer, fronturilor barice indisolubil legate între ele, existente la un moment dat, care determină starea vremii într-o regiune geografică.

Sondare aerologică – determinarea unuia sau mai multor elemente meteorologice la altitudine cu ajutorul aparatelor transportate de baloane, zmeie, avioane, rachete, sateliţi etc.

Spatele ciclonului – partea posterioară, în sensul mişcării, a unui ciclon, de obicei vestică. Este caracterizată prin mase reci, de cele mai multe ori instabile – mai ales vara.

Specii de nori – subdiviziuni ale tipurilor de nori, determinate prin luarea în considerare a uneia sau mai multor caracteristici: forma (nori în bancuri, văluri, pînze, straturi etc.), dimensiunea (suprafaţa elementelor constitutive, extinse pe verticală etc.), structura internă (nori constituiţi din cristale de gheaţă, picături mici de apă), procese fizice cunoscute sau presupuse care determină formarea lor (nori datoraţi orografiei etc.) Speciile din acelaşi tip se exclud una pe alta. Speciile de nori sunt: fibratus (fib) – lenticularis (len), uncinus (unc) – fractus (fra), spissatus (cas) – humilis (hum), castellanus (cas) – mediocris (med), floccus (flo) – congestus (con), stratiformis (str) – calvus (cal), nebulosus (neb) – capillatus (cap).

Stabilitate – stadiu de echilibru hidrostatic al atmosferei în care o particulă de aer, abătută uşor de la poziţia ei iniţială, tinde să revină la aceasta. Stabilitatea este nulă în condiţiile echilibrului indiferent, pozitivă în condiţiile echilibrului stabilit şi negativă în condiţiile echivalentului instabil.

Starea vremii – totalitatea elementelor şi fenomenelor meteorologice într-o regiune la un moment dat sau într-un interval de timp dat.

Staţie aerologică – staţie meteorologică unde se execută observaţii meteorologice la altitudine, îndeosebi prin radiosondare.

Staţie agrometeorologică – staţie meteorologică, care, în afara observaţiilor meteorologice principale, efectuează paralel măsurători complete de temperatură şi umezeală a solului pe platforma meteorologică şi în lanurile cultivate şi execută observaţii asupra fazelor de vegetaţie şi stadiilor de dezvoltare a plantelor. Parcelele pentru observaţiile fizice şi biologice se aleg în aşa fel încît măsurătorile făcute în diferiţi ani să fie comparabile între ele.

Staţie hidrometeorologică – staţie de observaţii la care se efectuează atît observaţii meteorologice, cît şi hidrologice.

Staţie meteorologică – staţie de observaţii la care se efectuează observaţii meteorologice, aleasă după anumite criterii care să asigure reprezentativitatea elementelor măsurate pentru regiune. Staţia meteorologică dispune de o platformă meteorologică pe care sunt instalate cea mai mare parte a instrumentelor şi de un local/sediu, în care se află barometrul şi barograful şi unde se execută prelucrarea primară a datelor observaţiilor.

Staţie meteorologică automată – aparat complex care măsoară şi transmite automat valoarea anumitor elemente meteorologice.

Strat de convecţie activă – stratul atmosferei convective instabile, caracterizat de cea mai mare energie de instabilitate şi de accelerarea mişcărilor ascendente convective.

Strat de ozon – strat atmosferic în care conţinutul în ozon este foarte mare, maximul de concentraţie fiind situat la altitudinea de 20-30 km. El are proprietatea de a absorbi o mare parte din radiaţiile ultraviolete emise de Soare.

Strat de zăpadă – pătură de zăpadă depusă pe suprafaţa solului sau a gheţarilor, care se formează în timpul iernii în urma ninsorilor. Caracteristicile sale principale sunt înălţimea, densitatea şi conţinutul în apă. Ca suprafaţă subiacentă el reprezintă un factor climatic important. Stratul de zăpadă are de asemenea rol protector împotriva gerurilor pentru culturile aflate în iernare.

Stratificarea aerului – distribuţia pe verticală a temperaturii în atmosferă, de care depinde dezvoltarea şi intensitatea proceselor de convecţie. Stratificarea poate fi stabilă, instabilă sau indiferentă, atît pentru aerul uscat sau umed nesaturat, cît şi pentru cel umed saturat.

Stratificare instabilă – în cazul aerului uscat sau umed nesaturat – stratificarea în care gradientul vertical de temperatură este mai mare decît cel adiabatic uscat; în cazul aerului umed saturat – stratificarea în care gradientul de temperatură este mai mic decît cel adiabatic uscat şi mai mare decît cel adiabatic umed.

Stratificare stabilă – în cazul aerului uscat sau umed nesaturat – stratificarea în care gradientul vertical de temperatură este mai mic decît cel adiabatic uscat; în cazul aerului umed saturat – stratificarea în care gradientul vertical de temperatură este mai mic decît cel adiabatic umed.

Stratificarea temperaturii (sau termică) – distribuţia pe verticală a temperaturii în atmosferă.

Sublimare – în meteorologie, proces de trecere a vaporilor de apă direct în fază solidă, adică în cristale de gheaţă. Sublimarea are loc numai la temperaturi cu mult sub 0°C, deoarece procesul este însoţit de degajarea unei mari cantităţi de căldură latentă.

Suhovei – vînt cu viteza de mai mult de 5 m/s în perioade cu umiditate relativă scăzută a aerului (30% şi mai puţin) şi temperaturi înalte (25°С şi mai mult). Suhoveiul se formează la periferia sudică a anticicloanelor. Un rol important în creşterea temperaturii şi scăderea umidităţii relative îl are transformarea maselor de aer deasupra stepelor, precum şi curenţii descendenţi. Suhoveiul reprezintă un fenomen de risc pentru culturile agricole.

Suprafaţă izobarică – metodă de reprezentare a cîmpului baric. Reprezintă o suprafaţă cu aceleaşi valori ale presiunii atmosferice.

Suprafaţă subiacentă – suprafaţă a Pămîntului care interacţionează cu atmosfera în procesele schimbului de căldură şi umezeală. Termenul se foloseşte numai în sensul de suprafaţă subiacentă pentru atmosferă.

Ş

Şa barometrică – regiune cuprinsă între două talveguri şi două dorsale înconjurînd punctul unde se întîlnesc axele celor două talveguri şi dorsale. Vezi „cîmp de deformare”.

Şir de observaţii – serie plurianuală, cronologică, a unui element meteorologic oarecare, cu ajutorul căreia se calculează mediile, frecvenţele etc., pe diferite perioade.

Şir omogen – şir de valori succesive ale unui element meteorologic, obţinut din observaţii pe o perioadă lungă de la o staţie oarecare, la care condiţiile înconjurătoare nu au suferit mari schimbări, iar măsurătorile s-au făcut de observatori calificaţi, după o aceeaşi metodică şi cu instrumente instalate reglementar.